St Pierre Martinique

Era ziua de 8 mai 1902 în orașul St. Pierre, capitala insulei Martinique, cunoscut și sub numele de Parisul Caraibelor. De câteva săptămâni, orașul era amenințat încontinuu de exploziile și erupțiile muntelui Pelée. Primele semne apăruseră în aprilie, dar pe 2 mai se iviseră nori de sulf, iar păsări moarte au început să cadă din aer. Autoritățile însă au liniștit populația – deși Pelée era la doi pași (adică, vreo 6 – 7 km), dominând orașul cu cei 1.400 de metri ai săi, „Pelée era 100% sigur. Nu vă fie frică”. Pe 5 mai, o nouă erupție a ucis zeci de oameni de la picioarele vulcanului, iar toți locuitorii care trăiau în zona rurală au fugit în oraș. Dar, poate mai înspăimântător, alături de acești refugiați, au venit mii de insecte și șerpi – în orașul arhiaglomerat de refugiați, zeci de oameni au murit mușcați de șerpi. Dar guvernatorul insulei, Louis Mouttet, a dat asigurări că nu e niciun pericol (expertul său era un profesor de liceu) și a dat ordin ca nimeni să nu părăsească orașul, ordin întărit cu arma în mână de armata colonială. Pe 6 mai, orașul răsuflă ușurat – un vulcan erupsese în învecinatul St. Vincent, omorând 1.500 de oameni. „Nu vă faceți, griji, toată presiunea și magma s-au eliberat în St. Vincent”. Dar nu toată lumea era liniștită – pe 7 mai seara, un comandant al unui vas comercial, deși avea încărcat vasul doar pe jumătate, a decis să ridice ancora. Negustorii de zahăr din port l-au înjurat, compania sa l-a amenințat, iar autoritățile portuare nu i-au dat permisiunea să părăsească portul, amenințându-l cu închisoarea. Dar căpitanul Leboffe și echipajul său au fost ultimii oameni care au scăpat din St. Pierre. A doua zi, în jurul orei 8 dimineața, o explozie gigantică a pulverizat muntele parcă fără nicio avertizare (muntele se liniștise de vreo două zile) – un nor vulcanic de cenușă încinsă (temperatura estimată a sărit de 1.000 de grade, a ajuns în St. Pierre în circa 3 secunde de la explozie, ucigându-i pe loc pe cei 30.000 de locuitori și refugiați din St. Pierre. Norul vulcanic a avut o lungime de 80 km, omorând totul. Oficial, au mai rămas doar trei supraviețuitori – faimos este Louis-Auguste Cyparis, un negru care era închis într-o celulă izolată dintr-o pușcărie – fusese arestat cu o noapte înainte, suspectat fiind că ucisese pe cineva, fiind beat, așa că fusese închis în cea mai ermetică celulă din pușcăria din St. Louis – fără ferestre, îngropată adânc. A fost salvat câteva zile mai târziu, de abia mai respira, dar și-a revenit și apoi a devenit celebru pentru că apărea în spectacolele date de diverse trupe de circ din SUA. Până la sfârșitul anului, au mai fost câteva erupții, ucigând câteva mii de ingineri, soldați și locuitori din alte sate din zonă. Erupția s-a terminat în 1905, iar muntele a continuat să emane abur până prin 1932. De atunci, e liniștit. St. Pierre a fost reconstruit, dar azi este doar un orășel lipsit de importantă, cu mai puțin de 5.000 de locuitori.

Am decis să merg totuși să descopăr acest Pompei al Caraibelor. Am fost la Pompei în 1997 cu un ghid în mână și am descoperit cum arată un oraș roman – un oraș încremenit în timp. Este o vizită incredibilă, dar e musai să fii cu un ghid pentru a descoperi nivelul de dezvoltare a infrastructurii, de organizare a orașului, planul urbanistic bine pus la punct… pentru un oraș nu foarte important, de altfel, al Imperiului Roman. Așa că nu se putea să nu merg și la St. Pierre.

Am luat un microbuz din autogara din Fort-de-France. Suntem totuși în UE, iar sistemul de transport e mai bine pus la punct decât în alte colțuri de Caraibe – autogară mare, spațioasă, clar marcat locul de unde pleacă microbuzele spre diverse direcții, spațiu mult mai mare decât în înghesuitele microbuze din alte insule. Și nu plecau musai când erau 100% pline – am pornit cu câteva locuri libere. Drumul e scurt, vreo 45 de minute, trecând printr-o zonă plină de malluri, apoi prin sate construite pe malul apei, ajungând, în fine, la St. Pierre. Ultimii kilometri înainte de a ajunge în oraș, rulam fix de-a lungul apei, admirând panorama orășelului cu muntele dominând în soare… azi este stins, liniștit și atât de pașnic… nici nu-ți poți închipui că acum 100 și ceva de ani a ucis 30.000 de oameni (și, probabil, alte sute de mii de animale, păsări și reptile) în mai puțin de 10 secunde. Practic, nimeni nu a avut vreo șansă.

St. Pierre de azi are două bulevarde paralele lungi, o plajă nu cine știe ce (dar are nisip fin negru, vulcanic) și un trafic bară la bară cel puțin dimineața. Cobor undeva lângă biroul de informații turistice – intru și aflu că, din păcate, Muzeul Vulcanului, probabil principalul obiectiv turistic din oraș, este închis, fiind într-un proces de modernizare și extindere. Așa e, trec pe lângă el, chiar am intrat într-o încăpere – nimic, doar niște muncitori care lucrau de zor la renovare. În schimb, am descoperit la biroul de informații turistice că în apropiere se află fabrica de rom Depaz. Bun, de ce nu? Caut pe GPS și descopăr că e la doar câțiva kilometri mai încolo… perfect, nici nu trebuie să fac rost de un mijloc de transport, o pot lua la picior până acolo.

Pentru cineva pasionat de istorie, St. Pierre este fascinant. Urmele arse ale vechilor clădiri ale Parisului Caraibelor se ascund negre și calcificate printre clădirile noi. Orașul nou nu e o minune a arhitecturii, dimpotrivă. Se vede că a fost construit pe repede-nainte și cu gândul că, oricum, poate arde în orice minut. Dar acest mix de clădiri noi sau mai puțin noi și cele cu zidurile înnegrite este fascinant. Am vizitat fostul Teatru al orașului, o clădire falnică, demnă de un oraș prosper. Lângă teatru se află, aproape lipită, pușcăria orașului și urmele celulei cunoscutului supraviețuitor al erupției – uneori, e bine să fii infractor, poți fi unicul supraviețuitor din oraș…

Apoi, am luat-o la pas spre fabrica de rom. A fost o plimbare plăcută – printr-un cartier mai proletar al St. Pierre-ului, cu case alternând între unele de ziceai că vor cădea la prima pală de vânt și altele chiar frumoase, inundate de flori. Și, oh, da, florile astea superbe ale Caraibelor m-au urmărit peste tot pe drum până la Depaz. Și nu mi-a părut rău. Fabrica de rom și castelul atașat merită vizitate cu vârf și îndesat. Înțeleg că mai sunt astfel de fabrici prin Martinique, n-am văzut decât Depaz, dar e musai de văzut.

Povestea „rhumeriei” Depaz e de asemenea extrem de interesantă. Aici s-a aflat o proprietate colonială de prin secolul al XVII-lea. Inițial, urma să producă indigo și cacao, dar s-a specializat ca multe alte ferme pe creșterea trestiei de zahăr… așa-numitul „aur alb al Caraibelor”, care i-a îmbogățit pe mulți antreprenori. Dar abolirea sclaviei în 1848 și scăderea catastrofală a prețului zahărului după inventarea extragerii zahărului din sfeclă în Germania i-a obligat pe proprietari să evolueze și să producă rom. A fost un al doilea val de succes. Romul de Martinique a devenit extrem de căutat pe toate meridianele lumii (în special, în spațiul imperial francez, dar și în cel britanic), readucând bunăstarea pentru vechii proprietari de terenuri din Martinique. Dar domeniul Depaz se află și el la doi pași de blestematul vulcan Pelée și, în 1902, întreaga familie Depaz a murit (fie în St. Pierre, fie la proprietatea lor distrusă de asemenea de norul fierbinte). Un singur membru al familiei a supraviețuit – Victor Depaz, aflat atunci la studii în Franța, la Bordeaux. Falit, cu întreaga familie ucisă, Victor Depaz a decis să emigreze în Canada, pentru a începe o viață nouă. Dar vasul pe care l-a luat a făcut o escală neplanificată în Martinique și Victor Depaz a interpretat asta ca pe un semn. A rămas pe insulă și, 15 ani mai târziu, a deschis fabrica de rom Depaz, folosind producția de trestie de zahăr de pe plantația familiei. A făcut un rom de calitate, prima producție obținând o medalie la Marseille. Succesul a fost instantaneu. A reconstruit castelul familiei (distrus de erupție), care astăzi găzduiește un muzeu, și a făcut nu mai puțin de 11 copii. A fost și primar al St. Pierre, numit de regimul de la Vichy.

Toată zona este absolut superbă – castelul colonial, centrul de vizitatori, până și făbricuța (care e funcțională) are un aer din alte vremuri, deși se vede că este modernizată. De fapt, prin curte, poți descoperi și utilaje istorice de la începuturi și nu trebuie să ratezi să bei niște suc de trestie de zahăr, evident, dres cu lămâie (e mult prea dulce fără lămâie). Dar liniștea și atmosfera aceea de belle epoque le găsești la palat. Construit pe un delușor de unde nu prea poți să vezi instalațiile industriale, palatul Depaz este o combinație de château francez cu relaxarea caraibeana – de departe, juri că e un castel din mijlocul Franței, dacă te apropii, descoperi spațiile acelea ample, aerisite, ferestrele caraibeene și o atmosferă de început de secol XX – în cele câteva săli care pot fi vizitate la parter sunt păstrate mobila și facilitățile din timpul lui Victor Depaz (evident, sunt tot soiul de documente și fotografii, inclusiv premiul de la Marseille care a pus Rhumerie Depaz pe harta de băuturi fine ale lumii).

La întoarcere, în St. Pierre, m-am plimbat de-a lungul plajei. Am căutat stația de autobuz, dar n-am găsit-o. Oricum, nu mă stresa nimeni, nu eram deranjat de nimic, urma să ies din oraș de-a lungul șoselei spre Fort-de-France să fac acea poză „standard” a orașului de la picioarele vulcanului Pelée. Și am găsit o mică parcare unde probabil că oprește toată lumea pentru poze. Și dacă e să ai noroc, ai noroc. Fix când mi-am terminat sesiunea de poze și m-am bucurat de peisaj, urmând să mă întorc în St. Pierre în căutarea stației de autobuz, a apărut în viteză un microbuz pe care scria Fort-de-France. Un semn, o frână bruscă și o mică alergătură… chiar era microbuzul de Fort-de-France… Uneori, am și noroc.

Cum am ajuns în Martinique

Martinique a fost ultimul stop după excursia mea prin Caraibe. Am zburat cu Air France spre St. Maarten, iar de acolo am țopăit din insulă în insulă pe ruta St. Kitts & Nevis – Antigua & Barbuda – Dominica – Barbados – St. Vincent & The Grenadines – Trinidad-Tobago – Grenada.

În Martinique am sosit cu un avion al companiei caraibeene LIAT, venind din Grenada via Barbados, iar de aici am zburat cu Air France spre Paris (în ziua în care am plecat, au fost cel puțin două curse – cu câteva ore înainte de a mă duce pe aeroport, eram pe plajă și am văzut un Air France decolând spre Paris). Amănunte despre zborul spre St. Maarten și retur din Martinique, le puteți citi aici.

Unde am stat în Martinique

Am stat în actuala capitală a insulei, Fort-de-France, la un mic hotel numit Résidence Plocus. Nu se află fix în centru, dar faci vreo zece minute pe jos și se găsește într-un cartier obișnuit al capitalei. Seara, am avut senzația că pare un pic cam depravat și am avut dreptate – la vreo ora după căderea întunericului, chiar vis-à-vis de intrarea în hotel, s-au postat pe trotuar niște fetițe de toate culorile, săltate în viteză de clienți în mașini. Dar niciun moment nu mi s-a părut că e ceva periculos.

Am avut noroc să am o cameră cu balcon și ieșire la stradă, o cameră care pare mică la prima vedere, dar care în realitate mi s-a părut chiar confortabilă și faină, cu tot ce îți doreai. Se face de mâncare (inclusiv cina și un mic dejun destul de consistent). În prima dimineață, pentru că nu știam că se oferă și mic dejun, îmi cumpărasem câte ceva de la supermarket (în cameră, e un mic frigider), așa că nu am mâncat de la ei – nu a fost nicio problemă să folosesc vesela hotelului și să mănânc în recepție, acolo unde se și ia micul dejun.

Hotelul a aranjat transfer la și de la aeroport (35 de euro). Cazarea a costat 60 de euro pe noapte – single.

Transportul prin Martinique

Este evident că ideal ar fi să închiriați o mașină, dar dacă nu doriți asta, se poate călători fără probleme cu transportul în comun. În zona Fort-de-France, există o rețea de autobuze la fel ca în Franța, iar pentru transportul în afara capitalei, există numeroase microbuze. Stația se află în centru, lângă portul de ferry-uri care traversează golful în zona de plaje și hoteluri de la sud de Fort-de-France. Mai multe informații, aici.

Viza Martinique

Martinique este un departament al Franței, la fel ca Lyon sau Toulouse, așa că este parte din Uniunea Europeană. În mod normal, poți să călătorești doar cu cartea de identitate în Martinique, dar e bine să ai un pașaport la tine dacă vrei să dai o fugă printr-o insulă din jur. Eu am arătat pașaportul la intrare pentru că îl aveam la îndemână, veneam din Barbados.

Cu ce plătești

Moneda oficială a Franței este euro, deci peste tot se poate plăti doar în euro. În magazinele turistice (dar nu și în alimentare, supermarketuri etc.) de lângă portul de croaziere, se acceptă și dolarii americani). Evident, cardurile se folosesc pe scară largă.